3 poze în 3 ipostaze diferite

 câteva poze din clinică, în ultima alături de mama si prof.dr. Marcos Tatagiba

Un nou început

      Mulţumesc tuturor persoanelor care s-au implicat în cazul meu atât financiar cât şi sufleteşte deoarece acum sunt din nou sănătoasă, fără absolut nicio problemă, deşi intervenţia a fost dificilă.
Şi iată cum a început totul ...

      Într-o zi de început de decembrie, mai exact pe 2 decembrie, am avut dureri groaznice de cap. Au trecut, cam greu ce-i drept, cu nurofen, dar nu pentru mult timp, deoarece au revenit în forţă, însoţite de vărsături. Părinţii s-au îngrijorat şi după un control specializat ( RMN cu contrast) am fost diagnosticată cu tumoră epifizală. În aceeaşi seară, am fost internată la spitalul de neurochirurgie , unde zilnic mi se administrau perfuzii pentru a scădea presiunea intracraniană. Toată lumea era înfricoşată, întrucât doctorul care mi-a citit iniţial RMN-ul susţinea cu tărie că nu a mai văzut aşa ceva şi singura metodă prin care puteam redeveni sănătoasă ar fi o intervenţie chirurgicală în Germania. Eu, însă, am simţit linişte, pace, încredere ... nici nu pot descrie sentimentul! Am ştiut că va fi bine! Nici măcar un singur moment de spaimă sau deznădejde: dacă soluţii sunt , de ce să nu sper la un " happy end" , nu?
      În cele două săptămâni în care am fost internată la spitalul din Iaşi, multe persoane s-au mobilizat şi au reuşit să-mi facă cel mai frumos cadou de Crăciun : şansa de a ma opera într-un centru specializat, cu aparatura necesară, în Tubingen, Germania de către prof.dr. Marcos Tatagiba (la recomandarea domnului profesor Poeată de la spitalul de Neurochirurgie din Iaşi).
      În clinică, timpul a trecut atât de repede şi am fost impresionată de ospitalitatea tuturor: începând de la asistente până la medici. Mai mult, am întâlnit şi români, oameni minunaţi care mi-au fost şi ei alături tot timpul!Nu am avut emoţii înainte de operaţie. Blocul operator, cu zeci de săli de operaţie, parcă era desprins dintr-un serial medical! La ora 11 AM eram în sala de operaţie, la 12:40 PM a fost tăietura ( trebuie să precizez că poziţia corpului a fost în şezut, cu picioarele întinse, cu corpul uşor înclinat şi mâinile întinse cam la 45 grade), iar în jurul orei 6:30 PM operaţia a fost gata: un succes!  M-am trezit a doua zi , dimineaţă, fresh aş putea spune, fără nicio durere, încă sub efectul anesteziei . Primul lucru pe care l-am făcut a fost să întreb o asistentă dacă sunt operată şi am răsuflat uşurată  când mi-a răspuns afirmativ. Imediat după, am fost dusă de la Terapie Intensivă în cameră, în jurul orei 9 AM. În acea zi am dormit mult, dar a trebuit să mă dau jos din pat (la cererea medicilor). În ziua următoare am facut un tur de cameră şi mai apoi pe holul spitalului alături de doi noi "prieteni" : perfuzia şi un aparat care completa tubul de drenaj. În trei zile, din fericire, mi-am luat la revedere de la ei. Zilnic mă hrăneam, făceam plimbări prin clinică alături de fizioterapeut. Am întâlnit oameni de culturi diferite, foarte deschişi şi plăcuţi, tocmai de aceea consider că a fost o experienţă minunată!
La trei luni după, în aprilie, mă voi întoarce pentru control.
      Şi acum la final, dacă ar fi să-mi pun intrebări precum de ce? pentru ce? nu aş face-o. A fost o încercare, a cărei scop probabil că în timp îl voi descoperi ... Cert este că o minune s-a întamplat, căci sunt bine, sănătoasă, fără niciun defect fizic, fără nimic rău. O operaţie dificilă şi impecabilă...Minuni se mai săvârşesc şi în timpurile noastre pentru a servi drept lecţii de viaţă tuturor oamenilor.
Astăzi, mă simt excelent, m-am întors şi la şcoală şi încet, încet îmi reiau toate activităţile.